Eterna si fascinanta Romanie

asa-i ca am dreptate?

A doua criză europeană. Premisele Reformei.

leave a comment »

Motto:

„Puterea corupe. Puterea totală corupe total”.

 

La începutul anilor 1500 puterea Bisericii Catolice este totală. Ea se stabilise prin trei căi principale:

1. Acceptarea catolicismului ca religie fundamentală, unică pentru mântuirea sufletului uman. Acceptarea este în principal a forţei coercitive existente în perioadă: nobilii medievali şi structura acestora. Începând cu Carol cel Mare, legitimitatea unui cavaler şi/sau rege/împărat nu exista decât prin şi de către biserică, fiecare după treapta socială unde se aflau. Acceptarea era liber consimţită de către toţi membrii societăţii, astfel încât nu putea exista altă cale decât catolicismul.

2. „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea şi păstrarea credinţei este necesară o hotărâre liberă şi voluntară”- Toma D’Aquino. Fraza creatorului catolicismului medieval este răsturnată. În sensul frazei, hotărârea liberă şi voluntară este a persoanei care trebuie să stăruie în acceptarea şi păstrarea credinţei, apărându-se de ispitele diavoleşti. În realitate, fraza a stat ca temelie pentru lupta împotriva tuturor altor forme de creştinism, în principal rămăşiţe ale omusianismului. „Pentru acceptarea şi păstrarea credinţei” au fost ucişi slavii de pe Elba, au fost creştinaţi forţat evreii, au fost ucişi khatarii, după principiul –„Omorâţii pe toţi, Dumnezeu îşi cunoaşte aleşii săi”. După eliminarea ultimelor forme de erezie din Europa, începe prigoana organizată împotriva persoanelor luate în mod individual. Aşa încât este necesară crearea unui organism de cercetare – Inchiziţia, lat. inquisitio, cercetare. Creată de papa Gregor IX, inchiziţia reprezintă mijlocul prin care Biserica Catolică controlează întreaga populaţie, este o poliţie religioasă a cărei jurisdicţie cuprinde toată populaţia, indiferent de statutul social.

3. Pentru credincioşii catolici, fervenţi apărători ai bisericii, papa acordă indulgenţele. Contra unei sume de bani, păcate sunt iertate, astfel încât credinciosul nu mai merge în purgatoriu, el intrând direct în Rai.

Prin cele două forme principale – nu eşti cu noi, eşti eretic şi vei fi ucis, eşti cu nou, ţi se iartă

păcatele, lumea medievală reuşeşte să fie controlată în cele mai mici detalii de către Papa de la Roma şi de clerul catolic. Numai că acest control este departe de a fi doar spiritual, el este pământean, transformând papalitatea într-un imens şi atotputernic imperiu. Puterea papală era superioară puterii laice. Puterea Bisericii Catolice da la începutul anilor 1500 este cea mai apăsătoare formă de tiranie. Absolută, dogmatică, intransigentă şi intolerantă, se bazează pe controlarea în cel mai mic aspect al vieţii omului; spiritual, lingvistic, social, financiar şi militar. Pe de altă parte se caracterizează prin corupţia generală a clerului, astfel încât accederea în funcţiile bisericeşti se face doar prin forţa banului, şi nicidecum prin studiu sau credinţă. Aceasta este cauza principală pentru declanşarea celei de-a doua criză europeană.

Cea de-a doua criză europeană este născută de apariţia şi propagarea Reformei. Prin reformă, societatea medievală europeană se desparte în două forţe antagonice, fiecare dintre ele bazându-se pe condamnarea celeilalte ca eretică – catolicismul şi protestantismul.

Biserica niceniană reuşeşte cu succes să înlăture toate cunoştinţele antice. Triumful creştinismului asupra antichităţii este deplin. Cu toate acestea, sunt salvate câteva exemplare din lucrările antice, în special cele romane. Cucerirea Constantinopolelui de către Imperiul otoman duce la exodul masiv al erudiţilor greci. Odată cu ei pătrunde în Italia şi scrierile grecilor antici. Aceştia încep să fie studiaţi din ce în ce mai intens, numeroşi filosofi începând să pună în balanţă scrierile bisericeşti şi scrierile antice. Este momentul în care apare umanismul ca mişcare – omul este pus în centru cunoaşterii, în centrul societăţii.

Umanismul este creuzotul din care se nasc idei novatoare în societate, este motorul care pune în mişcare masele şi trezeşte idei naţionale.

Cultural, are loc  o răsturnare a valorilor. Până în acel moment toate elementele despre cultură aparţinea numai lui Dumnezeu şi lui Iisus Hristos. De la Grigore I cel Mare cultura era axată pe proslăvirea lui Dumnezeu. Orice altă formă era considerată din start păgână şi era interzisă cu desăvârşire. Umanismul  reaşează omul, natura, gloria umană în mijlocul prezentărilor.

Politic pune cele mai mari întrebări asupra puterii absolute a bisericii. Este „începutul sfârşitului” atotputerniciei bisericeşti. Monarhii sunt întrebaţi frecvent asupra originii puterii sale, se pune problema prima dată a legitimităţii puterii poporului. Mugurii transformărilor politice încep în acest moment.

Social are loc o naştere a conştiinţei naţionale. Apare ideea de latinitate, de ascendenţă a unui popor măreţ, poporul roman.  În acelaşi moment se naşte şi ideea cuceririlor germanice. Cuceritorii Imperiului roman se găseau în acel moment supuşi bisericii, lucru de neacceptat de către mândrii germani.

Cea de-a doua criză europeană se naşte în anii 1500 ca o revoltă împotriva puterii absolute a Bisericii Catolice. Ajunsă la apogeu, Biserica Catolică îngrădeşte toate drepturile naturale, cultura şi toate manifestaţiile persoanelor. Deşi elementul principal al credinţei catolice este liberul arbitru, exact acest element fundamental este îngrădit de către biserică. Începând cu Martin Luther, întreaga Biserică Catolică va fi zguduită din temelii. Reforma va produce breşe în zidul de putere, breşe ce va transforma radical societatea. Putem vorbi răspicat de al doilea sfârşit al lumii – lumea creştinismului triumfător.

 

Publicat cu aprobarea lui ketsbaia.

Written by regalianusdecius

21 martie 2011 at 7:32 PM

Postat in politika

Restaurarea latină şi apariţia primelor societăţi secrete.

leave a comment »

Creştinismul triumfător duce la sfârşitul lumii antice. Imperiul Roman de Apus dispare practic la începutul anilor 400 dHr., Imperiul Roman de Răsărit rezistă până în anul 602 dHr, an în care pierde posesiunile europene, restrângându-se în Grecia şi Asia Mică şi transformându-se în Imperiul Bizantin.

Inexistenţa terminologiei de naţiune, limbă, distrugerea structurilor sociale existente, răsturnarea definitivă a puterii, atât militare, modificându-se principiile de ducere a luptelor prin dispariţia trupelor pedestre – legiunile şi creşterea importanţei cavaleriei – anterior auxiliare legiunilor, cât şi social-politice, aristocraţia şi persoanele bogate sunt înrobite, sclavii şi colonii se transformă în oameni teoretic liberi, în realitate schimbându-şi doar proprietarii, toate acestea duc la frământări explozive. Nou instaurata putere bisericească reuşeşte în timp record să se adapteze la noile realităţi. Dacă la început erau subordonate împăratului, distrugerea imperiului le transformă în principala forţă conducătoare a Europei. Noile state create şi regii lor sunt efemere. Timp de aproape 400 de ani graniţele statelor se modifică, puterea militară se transferă, dinastiile se înlocuiesc. Doar biserica reuşeşte să rămână stabilă, transformându-se finalmente în unica putere europeană.

Restaurarea latina reprezintă recuperarea moştenirii imperiale romane şi apariţia civilizaţiei medievale. În mod paradoxal, restaurarea latină nu a fost făcută de către biserica creştină, latină prin concepţie şi limbaj. Biserica creştină este distrugătoarea civilizaţiei romane, ea reprezentând un element de înfrânare a tendinţelor de recuperare a civilizaţiei.

Cel care a făcut posibilă restaurarea latină este Carol cel Mare. Ajuns conducător al statului franc, realizează în scurt timp necesitatea unei centralizări a puterii sale, aşa încât creează un stat imperial.

Religios se supune papei, înlăturând ultimele urme ale omusianismului, din acel moment credinţa predominantă devenind catolică. Papa este recunoscut drept „universal” Pontifex maximus, împăratul conducând laic sub atenta supraveghere bisericească. Puterea Papei se traduce prin faptul că el putea pe oricine excomunica, iar excomunicarea reprezenta înlăturarea din viaţa publică, inclusiv regi şi împăraţi, de cele mai multe ori prin uciderea excomunicatului. În timp însă fiecare împărat sau rege va încerca din răsputeri să diminueze puterea papală, biserica răspunzând prin crearea poliţiei ideologice, Inchiziţia, care va avea jurisdicţie în cercetarea oricăror acuzaţii de erezie, judecarea, condamnarea şi punerea în executare a sentinţelor împotriva făptuitorilor.

Cultural, biserica va pierde în cele din urmă lupta. Deşi doctrina fundamentalistă s-a impus iniţial, reuşind să treacă prin foc şi sabie toate şcolile imperiale romane, considerând filosofia antică de sorginte satanică sau eretică, au fost învăţaţi care au încercat să recupereze principiile filosofice şi să le implementeze în viaţa creştină. În secolul V, într-o perioadă în care Imperiul roman nu fusese desfiinţat de jure, Martianus Capella încearcă să prezinte cultura antică sub forma a şapte arte liberare, necesare dezvoltării societăţii. Încercările sale sunt bine primite, dezvoltate şi aprofundate. Însă biserica îşi impune caracterul fundamentalist, eliminând definitiv cultura antică prin Grigore I cel Mare care impune dogma de condamnare: „În una şi aceeaşi gura nu încape şi lauda lui Hristos împreuna cu lauda lui Jupiter”.

Cu toate acestea, artele liberare sunt strict necesare. Recuperarea latinităţii se va desfăşura pe câteva planuri.

Limba latină se va reimpune în toată zona fostului imperiu. Faţă în faţă cu imposibilitatea comunicării diferitelor popoare din stăpânirea sa, Carol cel Mare apelează la limba latină ca mijloc de comunicare oficial. Jurământul de la Strassbourg va fi redactat în limba latină, dar şi în lingua romana (franceza veche) şi lingua tedesca (germana veche).

După distrugerea şcolilor romane antice, iniţial învăţământul de desfăşoară în mănăstiri, sub atenta supraveghere bisericească. Carol ce Mare este cel care iniţiază şi deschide şcoli pe lângă mănăstiri,nu în cadrul mănăstirilor. Aceste şcoli, precursoarele universităţilor, vor fi preponderent laice, reuşindu-se astfel recuperarea parţială a lucrărilor antice. În cadrul Academiei palatine de la Aachen au for invitaţi învăţaţii de seamă ai vremurilor: Petru din Pisa, Paulin din Friul, Paul diaconul, Theodulf, Alcuin. Eliberaţi de constrângerile fundamentaliste, ei vor copia lucrări antice ale Titus Livius, Tacitus, Vergilius, etc. În timp dualitatea biserică/împărat/rege va dispărea în favoarea ultimilor, astfel încât se vor naşte universaliile, în a căror activitate caracterul religios se va estompa.

Un stat fără reguli nu există. Şi cum triburile germanice, cuceritoare ale imperiului, aveau reguli de convieţuire diferite, era necesar unificarea principiilor de drept. Aşa încât apelarea la dreptul roman este inevitabilă. Principiile juridice romane vor fi din nou folosite, adaptate la cerinţele conducătorilor şi ale bisericii.

Restaurarea latină este partea vizibilă a activităţii, este partea pe care biserica creştină de la Roma, devenită din ce în ce mai separată de biserica creştină de la Constantinopole, ambele niceniene, o acceptă în societate. Cea de a doua faţetă a recuperării antice este în ascunsă, underground. Datorită persecuţiei religioase, are loc apariţia a numeroase societăţi secrete. Caracterul secret nu este o dorinţă a membrilor săi de a nu fi necunoscuţi şi de a complota împotriva structurilor existente. Paradoxal, dorinţa lor era de a ieşi la suprafaţă şi a se dezvolta la lumină, însă persecuţiile le-au făcut să rămână ascunse, cu toate elementele caracteristice.

Cele trei tipuri de societăţi secrete sunt:

Religioase. La rândul lor acestea se împart în trei categorii:

–          Ereziile, apar în zonele iniţial omusiene. Carol cel Mare acceptă compromisul papal şi impune cu forţa creştinismului nicenian pe întreg teritoriul cucerit de franci. Însă toţi germanicii sunt omusieni, aşa încât ei îşi păstrează neoficial credinţa, obiceiurile. Alături de credinţa omusiană, germanicii pierd şi principiile de drept în favoarea unor principii nivelatoare romane. Aşa încât păstrarea credinţei şi obiceiurilor proprii este necesară, mai ales că se impuneau exact acele principii împotriva cărora a luptat vreme de secole. Apar structuri sociale (tribunale, conduceri paralelele, altele decât cele oficiale, limbă diferită), cât şi ritualuri religioase folosite în ascuns, în fiecare casă. Tribunalul secret de la Westfalia este exemplul concret prin care saxonii se conduc independent faţă de Imperiul carolingian. Efectul existenţei unei opoziţii ascunse faţă de biserica romană este apariţia din creuzetul german a lui Martin Luther, Calvin, a Bisericii Anglicane, în general a protestantismului.

–          Păgânismul. Cu toate că biserica creştină, niceniană sau omusiană, cucerea aproape întreaga zonă locuită din Europa, au existat numeroase categorii de persoane care nu primesc religia creştină ca mântuitoare. În special în zonele celtice din Marea Britanie au existat numeroase grupuri de persoane care au continuat riturile religioase antice. Aceste grupuri de persoane se întâlneau în secret, folosind ritualuri personale, „păgâne” faţă de ritualurile creştine. Efectul existenţe acestor grupuri „păgâne” este trecerea lor în America la momentul descoperirii acesteia şi înfiinţarea unor societăţi secrete care, în timp, îşi vor pierde caracterul religios, dar vor folosi ritualurile pentru iniţierea în societatea secretă.

–          Interzicerea scrierilor antice a dus inevitabil şi la interzicerea scrierilor inginereşti, strâns legate de principiile filosofice ale lui Pitagora. Dacă iniţial s-a mers pe anumite cunoştinţe moştenite, ulterior întreaga tehnică a construcţiilor s-a pierdut. Construcţiile bazilicilor noi au fost extrem de rare, folosindu-se în principal vechile temple păgâne. Dezvoltarea noilor state germanice născut dorinţa împăraţilor şi regilor de a construi noi catedrale. Lipsa cunoştinţelor în domeniu era dublată fatalmente de interzicerea de către biserică a tuturor scrierilor antice. Aşa încât necesitatea existenţei unei noi clase de constructori s-a lovit de lipsa de cunoştinţe în domeniu. Aceştia au fost nevoiţi să apeleze la învăţăturile bizantine şi, în principal, arabe. Din momentul în care au început să cucerească, arabii au prelat cu frenezie toate cunoştinţele practice ale lumii antice. Aşa apare lucrarea Cartea despre cele ce sunt necesare meşteşugarilor în legătură cu construcţiile, scrisă de   Abu-l-Wafa, cartea de bază în construcţiile medievale. Cum toate aceste lucrări erau interzise de către Biserica catolică, constructorii au fost nevoiţi să se constituie în societăţi secrete. Aşa se pun bazele Francmasoneriei – englez  free mason, francez  francmaçon şi german Freimaurer – „zidar,constructor liber“.

 

Concluzionând, societăţile secrete au apărut din necesitatea de a se ascunde de persecuţiile

continue şi de neoprit ale bisericii creştine. Ele iniţial nu au dorit răsturnarea societăţii existente la acel moment, ci ducerea vieţii în concordanţă cu năzuinţele şi nevoile personale sau de grup. Transformarea acestora din societăţi ascunse şi temătoare în societăţi ascunse şi cu scopul definit în înlăturarea unui anumit tip de societate se va produce treptat, timp de secole. Însă originea lor nu este nicidecum tenebroasă, conspiraţia lor nu diferea cu nimic de conspiraţia primilor creştini. Persecutaţi de un fundamentalism creştin atroce, se văd nevoiţi să îşi ducă viaţa şi să transmită informaţiile în secret, toate aceste activităţi rafinându-se şi apărând diferitele modalităţi de disimulare în societate. Însă odată pornit tăvălugul şi găsindu-se modalităţi de disimulare, mijloacele vor fi folosite şi în scopuri mai puţin nobile.

 

Publicat cu aprobarea lui ketsbaia.

Written by regalianusdecius

21 martie 2011 at 7:31 PM

Postat in politika

Crizele europene. Creştinismul triumfător.

leave a comment »

Istoriografia creştina prezintă anul Edictului de la Milano ca anul în care creştinismul este triumfător. Imediat este şi primul sinod creştin de la Niceea care statuează principiile creştine şi, lucrul cel mai important, statuează crezul în Iisus Hristos.
În realitate, Edictul de la Milano nu numai că nu rezolvă criza creştină din Europa, ci adânceşte criza, provocând finalmente o ruptură definitivă în lumea romană.
Cele patru caracteristici principale ale creştinismului, iubirea, păgânismul, egalitarismul şi învierea, au fost toate prezentate şi aprobate în sinodul de la Niceea. Ceea ce părea a fi un triumf al ideii s-a transformat într-un coşmar social şi politic. Acest lucru se datorează celor două mari probleme existente la momentul sinodului: arianismul şi păgânismul.
Arianismul este motivul principal pentru care a fost adunat sinodul de la Niceea. Arie a fost una dintre cele mai însemnate imagini ale creştinismului la începutul anilor 300. Persoană erudită, elev al lui Lucian din Antiohia, Arie ajunge în Alexandria unde urcă în treptele de conducere ale bisericii, diacon şi apoi preot al celei mai importante biserici din Alexandria. Însă nu reuşeşte să fie numit episcop al Alexandriei, fiind numit Alexandru. Se presupune că „rătăcirea” sa începe în acest moment, fiind ros de invidie. El declamă că nu a fost numit deoarece „învăţătura” sa nu este primită de către clerul creştin, invidios la rândul lor.
Se refugiază în Antiohia de unde încearcă să propage ideile sale. Lucru reuşit, deoarece în scurt timp întreaga populaţie creştină din Alexandria aderă la „învăţătura” lui Arie, solicitând din ce în ce mai des numirea lui ca episcop. Tulburările sunt îndeajuns de mari ca împăratul Constantin cel Mare să trimită o delegaţie de cercetare a evenimentelor produse. Veştile primite nu sunt îmbucurătoare. Arie nu doreşte în primul rând scaunul episcopal, ci pune în discuţie însăşi temele principale ale creştinismului: Iisus nu este deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl. Pus în faţa unei tulburări fundamentale, Constantin cel Mare hotărăşte întâlnirea primului sinod ecumenic ce va statua principiile de bază ale creştinismului.
La Niceea are loc o înfrângere radicală a lui Arie, însă nu definitivă. Din acest moment „învăţătura” nu îi mai aparţine lui Arie. Ea se desparte în trei şi fiecare are viaţă proprie.
La scurt timp de la Sinodul de la Niceea, Constantin cel Mare în primeşte în audienţă pe Arie. El îşi prezintă în mod deschis „învăţătura”, denumită în continuare rigoristă,anomeică, ce neagă în mod radical deofiinţimea. Iisus Hristos este învăţător, a trăit, a murit şi a înviat pentru noi, dar nu este zeu, nu are aceeaşi fiinţă ca şi Dumnezeu Tatăl, singurul zeu, fiind un simplu om. Constantin cel Mare primeşte cu interes explicaţiile teologice ale lui Arie. În acelaşi timp însă nu primeşte întrutotul „învăţătura” lui Arie, considerând-o mult prea radicală. A accepta că Dumnezeu Tatăl este singurul zeu al lumii omeneşti însemna a nega toate celelalte religii existente, care nu fuseseră înlăturate. Constantin ce Mare dăduse un edict de toleranţă, şi nu unul de statuare a creştinismului ca singura religie din imperiu. Mai mult decât atât, toţi împăraţii, începând cu Caesar, au fost zeificaţi şi aveau cultul lor personal, cultul împăratului. Iar negarea lui Iisus ca zeu însemna în mod direct negarea împăraţilor ca zei, idee de neacceptat pentru toată lumea romană. Aşa încât adoptă „învăţătura” lui Eusebiu din Nicomedia, omusienii. „Învăţătura” prezintă pe Iisus ca fiind asemănător cu Dumnezeu Tatăl, şi nu deofiinţă. Îl prezintă pe Iisus ca fiind zeu, însă nu un zeu precum Jupiter sau Junona, nevăzuţi şi neauziţi, ci un zeu precum împăraţii Romei.
Ca un vrednic administrator al imperiului, Constantin cel Mare extrage din religia creştină soluţiile favorabile imperiului şi le aplică întocmai. Pe Arie îl reprimeşte în biserică şi îl repune în toate drepturile la Alexandria, însă nu îl numeşte episcop. La scurt timp Arie moare „subit”, dispărând astfel principala „problemă”. Adoptă definitiv omusianismul ca formă a creştinismului, exilând reprezentanţii clerului care nu acceptă aceste principii. Ortodoxismul nicenian pare a dispărea definitiv.
Discursurile pro şi contra arianismului continuă timp de decenii şi împăraţi. Dacă arianismul sub forma radicală anomeică este condamnat şi înlăturat definitiv, omusianismul reprezintă forma oficială de creştinism. Clerul pro nicenian continuă să facă presiuni asupra diverşilor împăraţi, reuşind pentru scurt timp să îl convingă pe împăratul de la Roma, Constans. Însă toţi, în frunte cu Sfântul Anastasie cel Mare, „Părintele ortodoxiei”, suferă puternice represalii de la Constantinopole. Abia împăratul Valentinian I 364-375 dHr. repune în drepturi creştinismul ortodox, condamnând arianismul, la început prudent, punctul culminant şi declararea arianismului ca erezie fiind abia în timpul împăratului Iustinian – 536 dHr.
Cum discuţia despre „învăţătura” lui Arie nu este subiectul principal, vă invit să citiţi :
http://theo-phyl.blogspot.com/2009/09/excursus-arie-si-arianismul.html
http://www.akademia.ro/articole.php?view=112
http://cazania.wikispaces.com/Arianism
Problemele dogmatice nu ar fi trebui să influenţeze viaţa socială a imperiului şi să adâncească criza dacă nu s-ar fi suprapus păgânismul. Exclusivismul religiei creştine consideră toate celelalte religii sunt de sorginte satanică şi doresc distrugerea omului, singura religie mântuitoare fiind creştinismul. Însă nu ar fi nici o problemă, şi celelalte religii orientale propovăduind că ea este singura valabilă. Caracteristica principală a păgânismului este intoleranţa, iniţial dogmatică, transformată în scurt timp în intoleranţă fizică. Toţi cei care nu sunt creştini trebuiesc iniţial convertiţi, iar dacă nu acceptă credinţa creştină, îndepărtaţi fizic prin alungare şi/sau ucidere.
Păgânismul a avut două faţete. Prima dintre ele este erezia. Dogma creştină iniţială propovăduită de Iisus este extrem de simplă, redusă la câteva elemente esenţiale: Iisus Fiu al Domnului, aduce mesajul de mântuire al neamurilor – iubirea, simplitatea, pocăinţa în faţa lui Dumnezeu, sufletul curat, existenţa unei alte împărăţii cu mult mai bună decât împărăţia pământenilor. Pentru că Dumnezeu ne-a dat să stăpânim Împărăţia sa iar noi nu am fost vrednici să o păstorim, a venit El pe pământ pentru a lua toate păcatele noastre asupra sa, pentru iertarea noastră. S-a jertfit pentru noi, a murit pe cruce, a înviat pentru a ne arăta puterea lui Dumnezeu. Toţi cei care vor urma învăţăturile sale vor fi mântuiţi, iar ceilalţi vor suporta pedeapsa dumnezeiască.
Mesajul extrem de simplu a fost preluat de către lumea elenistică şi prelucrat, transformat conform perceptelor filozofice. Anumite aspecte au fost „traduse” gnostic, unele au negat dumnezeirea lui Iisus, altele au negat scrierile ebraice. Frământările filozofice au durat aproape 300 de ani, aşa încât la momentul în care Constantin cel Mare dă edictul de toleranţă, dogma creştină este extrem de fărâmiţată, în funcţie de nevoile şi puterea de înţelegere a creştinilor. Aşa încât fiecare din ramurile dogmei creştine a considerat că mesajul său este cel corect. Constantin ce Mare înţelege pericolul existenţei unei religii cu extrem de multe faţete, aşa încât hotărăşte crearea unei singure dogme unitare, toate celelalte ramuri fiind considerate greşite – erezii, tulburări. Aşa încât toţi adepţii ereziilor sunt înlăturaţi din conducerea bisericii, exilaţi şi supuşi unor persecuţii grele.
Iniţial nicenienii câştigă lupta. Însă Constantin ce Mare, niciodată creştin cu cugetul, el fiind creştinat doar pe patul de moarte, vede în omusieni purtătorii unui mesaj adecvat puterii imperiale. Când 40 de ani mai târziu se restabileşte teza niceniană este prea târziu. Germanicii sunt deja creştinaţi de către omusieni, ei neacceptând niciodată teza niceniană.
Efectul este devastator pentru lumea romană. Germanii, in special cele două ramuri ale goţilor, vizigoţii şi ostrogoţii, dar şi toţi ceilalţi, văd în romani şi lumea romană o lume a păcatului care trebuie înlăturată pentru a pregăti Împărăţia ce va să vină. Dacă istoriografia consideră atacurile germanilor împotriva imperiului ca unul de cucerire, trebuie văzut faptul că oriunde se aşezau germanii, poate cu excepţia burgunzilor, creştinaţi mai târziu, ei creau biserici şi comunităţi religioase creştine omusiene, distrugând şi persecutând comunităţile de creştini nicenieni. Caracterul religios al cuceririlor germanice nu trebuie înlăturat, ci reevaluat şi pus sub o altă lumină deoarece abia, Carol cel Mare, primul germanic cu dorinţe imperiale, pune capăt războaielor. Având nevoie de legitimitate, el acceptă dorinţele papei de înlăturare a dogmei omusiene, primind dogma niceniană şi devenind astfel, cu binecuvântarea papei, împărat al Imperiului Roman, de data asta germanic. Este momentul în care persecuţiile asupra nicenienilor încetează. În schimb încep extrem de puternic persecuţiile asupra omusienilor, mare parte dintre ei trecând la nicenieni sub puternicele lovituri france. Singurele locuri unde rămân omusienii sunt cele stăpânite de Regatul Vizigot, pentru scurt timp datorită cuceririlor arabe.
Aşa încât se poate spune că, pe lângă caracterul pur de cucerire şi preluare a bogăţiilor, desfiinţarea Imperiului de apus la aproape 100 ani de la victoria nicenienilor la Constantinopole are un caracter pronunţat religios. Germanicii omusieni reuşesc astfel să pună stăpânire pe teritoriile stăpânite de nicenieni, înlăturând şi persecutând pe aceştia, propovăduind dogma omusiană ca fiind mesajul corect trimis de Iisus.
Cea de-a doua faţetă a păgânismului este distrugerea celorlalte religii. Bisericile creştine trimit în toate zonele locuite grupuri de propovăduitori. Dacă şi celelalte religii trimiteau clerici, construind temple şi slujind în acestea, clericii creştini sosiţi într-o localitatea propovăduiau Evanghelia în paralel cu acţiunile împotriva celorlalte religii. Tulburările provocate de creştini, atât omusieni, cât şi nicenieni, sunt profunde, atingând toate aspectele societăţii. Social duce la probleme ale proprietarilor necreştini cu sclavii din proprietate, se fac presiuni ca în magistratură să fie aleşi numai creştini, au loc dese atacuri asupra templelor şi procesiunilor necreştine, asupra tuturor celor care nu îmbrăţişau religia creştină. Existau create grupuri speciale, adevărate trupe de şoc, care în momentul în care erau nu erau primiţi în forumuri pentru a propovădui Evanghelia, în numele lui Iisus şi a luptei împotriva Satanei, devastau localitatea şi supuneau la represalii. Începe practic un război civil între creştin şi necreştini pe care împăratul şi întreaga administraţie nu reuşesc să îl oprească, mai ales că mare parte din armată şi administraţie este creştină. Totul culminează cu edictul de intoleranţă emis de împăraţii Graţian şi Teodosiu I – Edictul de la Tesalonic – 28 februarie 380 : „Toate popoarele trebuie să se ralieze credinţei transmise romanilor de apostolul Petru, cea pe care o recunosc Damasus şi Petru al Alexandriei, adică Sfânta Treime a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Spirit”. Este un edict împotriva omusienilor, germanicii fiind astfel înlăturaţi din biserică, dar şi împotriva tuturor celorlalte religii, acestea găsindu-se astfel în afara legii. Represaliile împotriva necreştinilor sunt de neimaginat. Este distrusă întreaga cultură romană şi greacă, toate filozofiile sunt anulate şi interzise, scrierile arse în forum, cititul lor interzis, cultele intrezise, templele transformate în bazilici, clerul şi necredincioşii ucişi, împăratul încetează de a mai fi pontifex maximus. În epocă se evocă nu mai puţin de 10 000 de persoane ucise, toate în numele luptei împotriva Satanei.
Chiar şi aşa, prigoana atinge nu numai pe necreştini, ci înalţă o văpaie imensă asupra imperiului. Teodosiu I pune în discuţie însăşi esenţa creştinismului, aşa încât este excomunicat. Abia după ce se pocăieşte „cu cenuşă în cap” în faţa Sfântului Ambrozie este reprimit în biserică, recâştigându-şi tronul.
Edictul de la Tesalonic este momentul în care creştinismul este triumfător. Din nefericire nu a devenit triumfător prin evanghelizare – propovăduire, acceptarea ideii, pocăinţă şi creştinare – ci prin foc şi sabie. Prima criză a Europei ia sfârşit, cu preţul sfârşitului lumii cunoscute în acel moment. Lumea antică dispare, o dată cu ea dispărând însă toate cunoştinţele acumulate de omenire până în acel moment. Va trebui să treacă aproape o mie de ani până când toate aceste cunoştinţe vor fi redescoperite.

Written by regalianusdecius

9 martie 2011 at 5:43 PM

Postat in politika

Crizele europene. Criza creştinismului.

leave a comment »

Scurte considerente pe marginea societăţilor secrete.

Societăţile secrete, apărute la sfârşitul perioadei Renaşterii, au ca scop imediat şi direct gestionarea concretă şi sensul dorit de ei a crizelor apărute în cadrul societăţii, indiferent de natura lor. Fenomenul Renaşterii nu a reprezentat numai o recuperare a culturii antice, deşi acest lucru este considerat primordial, ci o recuperare a identităţii persoanelor, atât individual, cât şi naţional. Mai mult decât atât, istoria şi filosofia au reliefat în mod concret cauzele pentru care societatea se găsea la stadiul de dezvoltare. Spre surprinderea lor mare, au realizat că, înainte de apariţia lumii cunoscute de ei, lumea medievală, exista o altă lume, dezvoltată şi productivă, condusă de exact persoanele care în acel moment nu aveau un cuvânt de spus în societate, respectiv burgezia şi, în mai mică măsură populaţia rurală, iar nobilimea, pătura socială conducătoare, nu era decât o populaţie marginală, „barbarii” lumii civilizate. Cu alte cuvinte, brughezia erau urmaşa lumii latine conducătoare, iar nobilimea era continuatoarea popoarelor migratoare cuceritoare a vestului latinizat.
Modificările sociale nu erau produsul exclusiv al unei slăbiciuni fundamentale, cât concursul nefericit al unor crize majore, dublate de un oportunism feroce al vecinilor în expoatarea acestor crize. În aceste condiţii era evident că, pe de-o parte era necesar conducerea unor acţiuni care să elimine apariţia unor noi crize sociale, iar pe de altă parte crearea unor alte crize sociale europene în scopul de a remodela structura politică existentă. În condiţiile în care membrii societăţilor secrete au considerat că dreptul lor legitim de a conduce lumea a fost luat prin forţă de către migratori, acţiunile lor, uneori la suprafaţă, prin cultură şi culturalizare, alteori ascunse, conspirative, au fost considerate legitime pentru a înlătura de la conducere o pătură uzurpatoare.
În această lumină se aşează toate acţiunile societăţilor secrete, începând cu perioada Renaşterii. Acestea au avut două caractere:
Caracterul public, caracterizat prin reconsiderarea filosofiei antice, în special la nivelul filosofiei politice, definirea unei noi forme de conducere a statului – democraţia – şi aparţia principalei caracteristici a noului stat – puterea vine de la popor, indiferent de categoria socială, şi nu de la Dumnezeu care a ales un împărat/rege şi o pătură conducătoare – aceştia fiind în esenţă urmaşii popoarelor germanic cuceritoare a Europei – franci, longombarzi, burgunzi, vizigoţi, ostrogoţi, etc. Această nouă filosofie politică a stat la baza crizelor europene începute cu 1789.
Caracterul secret, caracterizat prin crearea unor crize europene cu rezultat direct remodelarea societăţii. În mod concret, în urma creării unei baze statale care asigura, pe de o parte refugiu, iar pe de altă parte finanţare, vorbim aici de Statele Unite ale Americii, criza socială majoră a Europei a început în Franţa anului 1789 prin căderea Bastiliei şi s-a încheiat în 1848.
Anul 1848 a reprezentat Sfârşitull lumii medievale. Din acel moment aristocraţia medievală, urmaşii cuceritorilor germanici ai Imperiului roman, aveau să piardă puterea reprezentativă.  Burgehzia, noua stăpână a lumii, avea să se concentreze pe mai departe în soceităţi secrete cu scopul de a prevenii eventuale crize  care putea să le zdruncine puterea şi/sau să creeze noi crize controlate pentru consolidarea puterii lor, inclusiv prin schimbări politice şi sociale.
Criza creştinismului.
Imperiul Roman reuşise prin intermediul armelor, organizare, disciplină, dar şi diplomaţie şi comerţ să controleze toată lumea cunoscută. O singură parte din Europa nu fusese îmblânzită, lumea germanică. Deşi se părea că Octavian reuşise să ocupe o scurtă perioadă de timp părţi din teritoriile germanice, înfrângerea din Pădurea Teutoburg avea să înnăbuşe definitiv tendinţele expansioniste spre marea Baltică. Cu toate acestea, lumea germanică era bine stăpânită prin forţa armelor, astfel că nimic nu părea a distruge forţa coordonatoare a Imperiului Roman.
Cu toate acestea, un singur lucru nu putea fi cumpărat sau stăpânit de romani : ideea.
Privită iniţial ca una din multiplele forme religioase venite din Orient, creştinismul avea să se dezvolte ca cea mai importantă mişcare religioasă datorită unor caracteristici dogmatice, acestea reuşind atât să adune în jurul său numeroşi adepţi, cât şi o diferenţieze în marasmul rueligios roman.
Iubirea era un concept nou pentru un imperiu aflat în maxima sa dezvoltare. Termenul de iubire era reprezentat de o iubire exclusiv egoistă, în care fiecare se iubea pe sine însuşi, uneori şi familia, deşi iubirea familială era marginală. Iubirea pentru cel de lângă tine mai mult decât iubirea faţă de tine însuţi era un percept nou, inovator şi care năştea întrebări fireşti, în special filozofilor. Posibilitatea ca un om să iubească mai mult comunitatea, să se sacrifice pentru ea reprezenta crearea unui corp social puternic, în care fiecare membru era interdependent de ceilalţi, astfel încât toţi puteau coexista.
Păgânismul presupunea excluderea tuturor celorlalte forme de religie. Numai creştinismul reprezintă adevărul. Toate celelalte forme de religie sunt în realitate o reprezentare eronată a adevărului, creată de către Satan în scopul de a amăgi omenirea şi de a o atrage spre distrugere. În acest fel  o persoană nu putea fi decât creştină, neputând adera la altă religie sub sancţiunea unei vieţi ulterioare în infern.
Religia creştină nu se adresa numai unei categorii sociale, politice sau unei populaţii, ci ea se adresa „neamurilor”, tuturor persoanelor care credeau în Iisus. Se crează astfel un egalitarism care avea să aducă în rândurile creştinilor toate categoriile sociale şi popoare, începând cu sclavii şi terminând cu patricienii, din est şi până în vest, numărul adepţilor crescând exponenţial cu toate persecuţiile religioase.
Toate celelalte religii presupunea existenţa unui drum distinct pe care avea să îl parcurgă sufletul după moarte – Rai sau Iad, sub diferitele forme cunoscute. Religia creştină promitea invierea. La cea de-a doua venire a lui Iisus, toţi morţii vor învia, urmând să fie judecaţi pentru faptele lor, indiferent de stările lor. Sociale sau financiare.
Explozia creştinismului a fost atât de mare încât niciuna din persecuţiile religioase dezlănţuite de către împăraţii romani nu au reşit să stingă flacăra creştinusmului, mai mult decât atât, aceasta crescând pe zi ce trece.
În decursul dezvoltării sale istorice, creştinusmul avea să parcurgă diferite etape de dezvoltare, reuşind să cuprindă toate elementele culturale ale perioadei antice. Creştinusmul primordial parcursese un drum foarte mare, dogma sa fiind modificată în tim, trecându-se prin marcionism – creştinismul gnostic, scrierile lui Origene, culminând cu problemele create de către Arie şi considerentele sale religioase.
La momentul urcării de tron a lui Constantin cel Mare creştinismul prezenta un real pericol pentru societatea romană. Pe de-o parte creştinismul, prin numărul enorm al adepţilor săi din toate categoriile sociale, inclusiv mama lui Constantin cel Mare, Elena, nu mai putea fi păstrat la nesfârşit sub condamnare oficială fără pericolul unei revolte de mari proporţii, iar pe de altă parte nenumăratele facţiuni ale creştinusmului putea naşte într-un final la dispute sociale, tranformate în adevărate lupte de stradă.
Constantin cel Mare înţelege pericolul crizei creştine, aşa încât hotărăşte, odată cu preluarea tronului, rezolvarea acesteia prin adoptarea creştinusmului ca religie oficială. Este însă doar o adoptare politică deoarece, aşa cum se cunoaşte, Constantin cel Mare nu a fost niciodată creştin el fiind botezat doar pe patul de moarte.
Însă Constantin cel Mare nu putea adopta o religie creştină atât de dezbinată şi cu atât de multe probleme dogmatice. Aşa încât hotărăşte modelarea religiei creştine şi adogmelor sale dupăpropriile interese politice. În acest sens hotărăşte întrunirea primului Sinod de la Niceea în anul 325. Prin acest Sinod se stabilesc canoanele Bisericii Creştine, regulile de aplicare a acestora, structura şi conducerea, dar în primul rând se modelează credinţa creştină. Toate perceptele care contravin în mod direct principiilor de bază aşezate de împărat sunt considerate eretice, iar aparţinătorii acetora sunt excluşi din biserică. Creştinismul devine o religie imperială, în care împăratul, prin dreptul său de a alege Patriarhul, este elementul primordial  în modelarea dogme. Acest lucru s-a văzut ulterior, în special prin criza iconoclastă ce a cuprins Imperiul Bizantin.
Cu toate că părea că prin adoptarea creştinismului Constantin cel Mare rezolvă criza creştină, aceasta este departe de  a se rezolva, adâncindu-se în timp. Manifestările aceste crize sunt elocvente.
Din punct de vedere politic, prin condamnarea arianismului şi excluderea adepţilor din rândul bisericii au fost pierdută populaţia turburentă de la graniţa imperiului : germanii, în primul rând goţii, deja creştinaţi arieni, sau cu creştinismul arian în expansiune.
Unitatea şi puritatea dogmei creştine adoptate la Niceea avea să îşi arate în scurt timp deficienţele. Rând pe rând alte patriarhii creştine aveau să se rupă de Biserica ortodoxă, continuatoarea Sinodului de la Niceea. Patriarhia din Alexandria, Biserica din Antiohia şi Biserica Ierusalimului se vor rupe de Biserica Ortodoxă Constantinopolitană în anul 451 în urma Sinodului al IV-lea, criza monofizită creând această prăpastie în interiorul bisericilor surori. Totul avea să culmineze cu Marea schismă de Biserica Catolică din anul 1054.
Toate aceste probleme ale creştinismului apar din însăşi cauza creării crizei creştine: conţine un lucru care nu poate fi cumpărat sau stăpânit altfel – ideea.
Criza creştinismului în momentul actual
Elementul primordial care a dus la adoptarea religiei creştine ca religie oficială în Imperiul Roman, numărul enorm de mare de adepţi, este motivul pentru care diferitele societăţi încearcă să înlăture creştinusmul ca element definitoriu al societăţii. Toate ideile creştine sunt eliberatoare pentru sufletul uman, creând premisele, „arând ogorul” pentru creşterea elementelor definitorii ale umanităţii – iubirea, compasiunea, înţelegerea, egalitarismul. Toate acestea nu permit controlul asupra unei societăţi independente şi conştiente de valorile reale. Aşa încât o campanie sistematică este dusă pentru înlăturarea oamenilor de la căile religiei creştine, pentru crearea unui traseu „one way” spre o nouă societate consumistă, în care să existe doar „eu”, un eu care să trăiască doar pentru corp, să se folosească doar de corp şi propriile plăceri.
Cu multumiri:

http://enigme-conspiratii.blogspot.com/search/label/crize%20europene

Written by regalianusdecius

8 martie 2011 at 6:53 PM

Postat in politika

Crizele României faţă în faţă cu istoria.

leave a comment »

Suntem la începutul anului 2011. În plină criză economică mondială, poporul român are de trecut poate cea mai grea perioadă. Este o încercare mult mai grea decât toate încercările prin care a trecut poporul român, cel puţin în perioada lui modernă.

Dintre toate crizele cu care se confruntă poporul român, singura criză de care nu este vinovat guvernul român este criza economică. Pus faţă în faţă cu o criză economică globală, românilor li se dezvăluie, în toată „splendoarea” caracteristică, toate celelalte crize care macină societatea românească. Din punctul meu de vedere toate aceste crize sunt născute, pe de-o parte, din necunoaşterea sau cunoaşterea parţială a istoriei, iar pe de altă parte din falsificarea istoriei şi impunerea, din nefericire premeditat, a unor false personaje demne de mândrie naţională. Şi cum sunt destul de multe voci din jurul meu care mă acuză de cel puţin „obsesie istorică”, voi încerca să argumentez cele prezentate mai sus.

Crizele interne sunt de mai multe feluri. Ele nu pot fi clasificate mai importante sau mai puţin importante, sunt de aceeaşi intensitate şi fac la fel de mult ravagii. Însumate creează o stare de sugrumare a societăţii.

1.      Criza politică. Născută din incapacitatea poporului de distinge între politicieni pe cei care doresc, pe lângă binele propriu, de înţeles datorită structurii umane în general, şi binele celor pe care îi reprezintă. A apărut în România, ca toate celelalte crize, din lipsa de informaţie istorică, totul rezumându-se la ultimii 20 de ani. Criza politică apare pe mai multe planuri

–          criza mesianică. În 45 de ani de comunism, cu accent pe perioada ceauşistă, poporul a fost învăţat să aştepte de la o persoană izbăvirea. EL trebuie să îi apere de toate problemele, statul trebuie să se ocupe de viaţa lor. Şi, mai mult decât atât, modelele mesianice livrate către poporul român sunt de-a dreptul devastatoare. Aşa încât, în momentul în care a fost nevoit să aleagă, poporul a ales în conformitate cu ceea ce ştia. Liderul bun şi blând, care ştie să lucreze în echipă, opusul tiranicului Ceauşescu, comunistul cu faţă umană, Bunicuţa Ion Iliescu, apoi profesorul universitar venit dintre oameni, intelectualul rafinat cu bărbuţă precum Alexandru Ioan Cuza, vestitorul reformelor româneşti, vorbim despre Emil Constantinescu, culminând cu un căpitan de sursă lungă, autoritarul Traian Băsescu. Şi cum să nu fie reales ultimul când toate viciile presupuse expuse mediatic până la înnebunire ale acestuia aminteau de un vajnic român, Ştefan Cel Mare? Şi voievodul a fost iubitor de vinuri, şi-a croit o reşedinţă domnească la Hârlău, la 15 km de Cotnari, şi voievodul a iubit „ceva străin”, figura Răreşoaiei este de neînlocuit, şi el a fost autoritar şi „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu”. Şi cu toate acestea a fost sanctificat.

–          criza parlamentară, aruncată obsesiv pe umerii lui Traian Băsescu, are la origine incapacitatea clasei politice de a păstra anumite dogme şi principii politice de neînlocuit. Paradoxal, deşi în decursul istoriei recente a arătat că nu au respectat nici un principiu politic, PSD prin revitalizarea lui Ion Iliescu încearcă şi, până la un punct reuşesc, să menţină un anumit standard al principiilor politice. În rest, prin trecerea PDL de la stânga spre dreapta, alunecarea prăpăstioasă a liberalilor, totul este lipsit de principii. Noua alianţă PNL-PC şi alăturarea de PSD miroase a „monstruoasă coaliţie”. Din fericire, sau nefericire, depinde din ce parte priveşti, monstruoasa coaliţie ce a dus la răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza este de dată recentă, aşa încât motivele sunt străvezii, iar urmările evidente. Fiecare membru al coaliţiei va avea ceva de câştigat. Acum 145 de ani liberalii au reuşit să pună mâna pe finanţele României, creând Banca Naţională, fieful lor, iar conservatorii să întoarcă reforma agrară a lui Cuza, creând astfel premizele exploziei sociale din 1907.

–          criza culturii politice. Acest popor nu a fost învăţat niciodată despre politică – principii şi paşi de urmat, iar despre istoria ţării ce mai avem de spus. I se spune doar ce să facă, cine este bun, cine este rău, pe cine să voteze. Nu i se dau informaţii concrete şi clare, astfel încât să poată să aleagă o cale – dreapta sau stânga, statul minimalist sau statul social. Este bombardat cu informaţii neclare, politicieni declaraţi de dreapta susţinând ideii de stânga, şi invers. Debusolarea este atât de mare, încât lupta se transformă într-una între oameni şi nu între idei. Aşa încât noi suntem nevoiţi să alegem constant între „răul cel mai mic”, fiind în mod inevitabil convinşi că am ales greşit. La sfârşitul primului război mondial au apărut pe scena politică trei curente: curentul liberal, ce promova industrializarea şi capitalizarea României, prin atragerea de capital extern în principal, urmată de o fiscalizare corectă, creându-se în final premizele unei dezvoltări durabile a economiei şi asigurarea protecţiei sociale concrete, vorbim aici de politica „porţilor deschise”. Lor se opune curentul ţărănist, ce presupune dezvoltarea României pe bazele existente în acel moment, în special agricultura – micul proprietar ce trebuia încurajat să creeze gospodării comune, iar industrializarea să apară doar după ce această bază economică s-a creat şi în funcţie de capacităţile de producţie, de consum şi materiile prime existente – politica „prin noi înşine”. Tuturor li se împotrivea, cu violenţă, mişcarea legionară, fără program, fără idei economice, dar cu dorinţa reală de a face din România „o ţară ca soarele sfânt de pe cer”. Iar tuturor cetăţenilor români li se explica, apăsat, aceste idei, astfel încât fiecare putea alege, în deplină cunoştinţă de cauză ce drum doreşte să aleagă pentru el şi familia lui. Iar acum? Băsescu doreşte să scoată ţara din criză, dar „cum”? Ponta doreşte să asigure o protecţie socială sporită tuturor românilor, dar „cu ce”? Iar Antonescu doreşte să înlăture dictatura, dar „cu cine”?

2.      Criza morală. A reuşit să transforme anormalul în normal. Pe lângă problemele legate de sexualitate – prim act sexual la vârste mici, perversiuni considerate normale, criza morală a devastat întreg edificiul construit cu greutate în ani de zile. Toate pildele de înţelepciune populare au fost invertite şi anulate. „Cine are carte, are parte”. Timp de generaţii întregi ţăranul român a încercat să îşi dea copii la şcoală, vindeau din pământ, ceilalţi membrii ai familiei sufereau lipsuri pentru ca unul dintre ei să ajungă cu carte să îi sprijine pe ceilalţi. Acum? Exemplele moderne sunt despre Gigi Becali, semianalfabet ajuns europarlamentar prin bani, piţipoance şi cocalari care nu au nevoie de nici un cuvânt citit pentru a ajunge în atenţia publicului. Să mai amintim şi despre proverbul „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou” transformat în „Cine fură azi un ou e un bou”, ducând furtul la normalitate? O altă axiomă spune „Totul este permis în dragoste şi război”, acum transformată în „Totul este permis”. Aşa încât „almanahe” şi „goagăl” reprezintă primarii români în SUA.

3.      Criza socială. Singura criză socială naturală, permisă şi care aduce beneficii societăţii este conflictul dintre generaţii. Este o criză care duce spre progres şi inovaţie, întotdeauna cei tineri, datorită vârstei dorind să perfecţioneze societatea, dispărând astfel imobilismul. În România însă au apărut crize sociale inversate, atipice şi, finalmente, distructive.

–          criza între săraci şi bogaţi. Apărută în Europa în perioada capitalismului sălbatec, era reprezentată de lupta celor săraci împotriva bogaţilor. În societatea românească este invers. Populaţia îmbogăţită după revoluţie doreşte cu disperare să transfere populaţia rămasă săracă într-o zonă ambiguă, ca într-un pseudoghetou, fără să murdărească zonele privilegiaţilor – cafenele, restaurante, parcări, hoteluri, mall-uri. „Sărăciile” să stea acasă dacă nu au maşini „benga”, n-au bani de şampanie de mii de euro şi altele. Să nu cumva să intre în zonele rezervate bogaţilor. Iar dacă vreunul încalcă regula, să fie batjocorit, umilit, bătut şi alungat. O segregaţie a banilor în care cei bogaţi să stăpânească, iar „sărăciile” să devină sclavi cărora li se permite să trăiască. Surprinzător pentru mine ca un partide declarat socialist să ceară, prin reprezentanţii lor vocali, introducerea votului cenzitar prin care doar cei „aleşi” pe criterii bine stabilite să poată vota reprezentanţii deoarece toţi ceilalţi sunt „săraci”, „proşti” şi „uşor de cumpărat”. Surprinzător deoarece mişcarea socialistă mondială este prima care a militat pentru votul universal, existând socialişti care şi-au dat viaţa pentru acest deziderat. Dar cum în România totul este inversat…

–          criza între clasele sociale. Considerată încheiată în ţările socialiste prin exterminarea burgheziei, dispărută natural în ţările occidentale prin creşterea nivelului de trai, reapare cu virulenţă prin conflictul deschis bugetari/ceilalţi români. Crearea clasei bugetarilor datorită necesităţii partidelor de a controla mulţimea, este o problemă fundamentală a societăţii. Însă nu trebuie înţeles că bugetarul este prototipul persoanei din nomenclatura comunistă. Ideea de clasă apare în momentul în care, ca paratrăznet al nemulţumirilor populare, se arată cu degetul spre o categorie socială „vinovată” de relele lumii. „Grasul de pe umerii slabului” trebuie exterminat precum neghina din grâu. Conflictul este acut, însă poate fi eradicat înainte să devină cronic. Bugetarul este un om care lucrează pentru un salariu precum toţi ceilalţi oameni. Nici mai bun, nici mai rău. Necesitatea bugetarului apare din necesitatea tuturor celorlalţi de aşi desfăşura în mod natural existenţa. Lipsa oricărui segment bugetar duce la distrugerea statului şi, implicit a societăţii. Excesele bugetarilor pot fi înlăturate numai individual, nu prin culpă şi pedeapsă colectivă.

Criza externă este reprezentată de criza majoră a neadmiterii în spaţiul Schengen, iar pe de altă parte de imaginea media deplorabilă adusă României. Criza de imagine este dată atât de campania media susţinută împotriva preşedintelui Băsescu, campanie care inevitabil afectează imaginea României al cărei reprezentant legal este – impozitul vrăjitoarelor, flacăra violet, etc. Nu discut aici despre vinovăţia sau lipsa de vinovăţie a preşedintelui, ci prezint starea de fapt.

Însă principala problemă a imaginii României este lipsa istoriei. Din diferite motive, politice sau altele, ale timpului, istoria românilor a fost prezentată trunchiat. Pentru a nu se aproba ideea lui Rossler de creare a poporului român la sud de Dunăre, se respinge ideea apartenenţei geţilor/dacilor la familia tracică, pierzând astfel o mare parte din istorie şi, mai ales, din personalităţile marcante ale lumii. Altfel am sta dacă am spune că Alexandru cel Mare, chiar dacă preia cultura şi tradiţia greacă, crescând, trăind şi formând un imperiul elen, a fost strămoş al românilor, dacă împăratul Constantin cel Mare, cel care a impus creştinismul şi creat Crezul de la Niceea a avut tatăl trac, dacă ultimul legislator antic, ale cărui legi stau la baza sistemului legislativ napoleonian, împăratul Iustinian, a fost strămoş al românilor.

Însă noi nu putem accepta acest lucru, tracii au fost verii noştri, nu fraţi, nu suntem acelaşi popor, iar întregul popor al tracilor, „cel mai numeros după cel al inzilor” a dispărut subit în eternitate fără a lăsa nimic în urmă.

Cum se pot combate aceste crize? Numai prin noi înşine. Noi, pălmaşii României, mulţimea mută şi neştiută de nimeni. Şi nu prin revolte sau mişcări sindicale. Suntem o generaţie pierdută condamnată la nevoi şi griji. Ci prin educaţie şi bun simţ. Educaţia copiilor noştri. Prin educaţia copilului meu. El trebuie să înveţe să deosebească binele şi răul din familie, nu de la televizor, el trebuie să deţină elementele constitutive ale unei culturi politice, să nu mai fie minţit pentru a vota într-un anumit sens şi, în primul rând, să cunoască istoria adevărată, fără pasiuni politice, fără naţionalism sforăitor şi dăunător, fără fantasmele unui populism de timp protocronist.

Written by regalianusdecius

8 martie 2011 at 6:52 PM

Postat in politika

Nou inceput

leave a comment »

Dupa aproape 5 luni reincep sa scriu aici.

Nu ca ar fi citi cineva.

Noi posturi despre politica

Si incepem cu un post mai vechi aparut pe http://www.romaniaapocrifa.blogspot.com

Written by regalianusdecius

8 martie 2011 at 6:51 PM

Postat in general

sov

leave a comment »

bre, il arestara pe sov.
cam greu si cam tarziu
sau nu
nu mai bate vantu
sau o sa bata mai tare?

Written by regalianusdecius

10 septembrie 2010 at 7:53 PM

Postat in politika